Maia Morgenstern: „A iubi vinul nu e un pacat, a fi ipocrit este“

Ne-am intalnit prima oara cu Maia Morgenstern la o cina, la Casa Iancului, cu vinuri Enira prezentate de Stefan Teris. A doua oara, ne-am intalnit la statuia lui Omar Khayyam din Kiseleff. Prima oara am gustat vinuri, a doua oara le-am vorbit. Putin, insa, pentru ca Maia Morgenstern – desi are un sot „connaisseur“ – se afla abia la inceput de drum. Un drum pe care-l intuieste ca fiind frumos, dar suficient de strain cat discutia sa alunece, aproape imediat, spre alte zone. Cum ar fi semnificatia neexplicata, dar intuita, a lui „se cuvine“.

– Pentru ca ne-am intalnit la o degustare: cu ce cuvinte ar fi mers acele vinuri?

O sa radeti: cu Bacovia. Bine, eu nu o sa merg acum impotriva curentului, eu personal l-as vedea ca un contrapunct la jalea poeziei lui. As citi Bacovia degustand o picatura de vin.

– Inainte de degustarea de la Casa Iancului, in ce relatii ati fost cu vinul?

Stiu ca este o lume aparte… Sotul meu este un cunoscator, un mare iubitor de vin. Gusturile rafinate ale sotului meu sunt indiscutabile… Marele moment in care el s-a hotarat ca doreste sa imi propuna sa ne impartim viata – acela a fost un moment induiosator, a fost ceva „de-a rasu’-plansu’”, ceva intre sublim si ridicol. Era vorba despre un inel de aur cu safir de Ceylon, iar vinul era… era sigur ceva deosebit (n.r. un Saint Estephe – Le Petit Cheval). Nu am reusit inca sa ma apropii de pasiunea lui, insa exista speranta. Revenind la intrebarea initiala: primul vin din viata mea a fost vinul de Pesah… Mi-a placut foarte mult, era dulce si greu. Fiicei mele i-a placut la degustare rose-ul, mai acidulat, mai acrisor… Cel de Pesah nu i-a placut.

– Gusturile copilariei?

Nu sunt multe de amintit: eram teroarea familiei, nu mancam nimic. Sunt putine lucruri… poate spanacul cu ou, ardeii copti, painea cu unt…

– Deci nu stati bine la capitolul „surse primare de placere“…

Ba dimpotriva… Placeri sunt, si sunt multe. Nu vorbesc despre profesionalism, satisfactie, implinire profesionala… Vorbesc despre faptul ca imi place sa fiu constienta de nevoile mele si sa ma bucur de satisfacerea lor. imi place sa beau apa atunci cand imi este sete… Ma bucur, stiu sa ma bucur! imi place sa ma uit la un film ca simplu spectator, sa merg la teatru, sa inot, sa ma plimb pe malul lacului, sa ma bucur dintr-un balcon cenusiu de floarea care infloreste intr-un ghiveci. Cred ca cel mai simplu este sa luati monologul „doamnei T” din „Patul lui Procust”. E totul acolo.

„O VREME A ACUMULARILOR SPIRITUALE“

– In cazul acesta, intrebarea se pune de la sine: aceste vremuri – sunt vremuri de fugit sau de facut bani?

O sa va mire, probabil, raspunsul meu, sau nu e cel „politically correct”, poate chiar o sa radeti, dar dupa parerea mea este o vreme a acumularilor spirituale, este o vreme cand consumerismul si lacomia se linistesc, parca, un pic. Criza creeaza panica si atunci – o fi bine, o fi rau, dar asta este situatia -, omul se reintoarce, ca la un refugiu, la valorile autentice, in primul rand la valori spirituale.

– Adica, cea mai buna poezie se face pe foame?

Sa dam exemple din pictura impresionista, cu nevestele care vindeau cate ceva, cate o jumatate de tablou…? Pentru ce? Ca sa cumpere culori si vin, de obicei prost? Aflam – din filme, din ce am mai citit, din biografii mai romantate sau mai reale – de lipsurile materiale cu care s-au confruntat artistii, in multe, in foarte multe epoci. Exceptie face epoca lui Pericle, in care arta a fost respectata, dar era vorba de Grecia Antica…

– Dumneavoastra cum va acomodati cu aceste vremuri?

Este o vreme a studiului, o vreme a acumularii, o vreme a creativitatii… Nimic, absolut nimic nu te impiedica – ba dimpotriva! – sa visezi, sa creezi, sa depasesti conditia de „m-au chemat, mi s-a spus, mi s-a dat directie, asta-i marfa, da-i drumul!”. Nu, ce traim acum este o vreme a zbaterii, a cautarii si cred ca asta ascute atentia, responsabilitatea… Nu ma sperie! Pe mine, ca artist, nu ma sperie, nu ma face sa ma simt o victima. Bine, am si trait vremuri cumplite… Sunt convinsa de rolul artistului din acest moment, pornind de la alinarea spiritului, pana la cel care faureste si daruieste speranta, rolul educativ, formator. stiu ca asta suna cam ca la plenare sau congrese, dar nu e asa.

„POVESTEA N-A FOST INVENTATA DE IERI“

– In masura in care mai exista artisti dispusi sa faca asta, caci se cam imputineaza…

Da, se imputineaza, exista o sita, o sita serioasa, dar ce ramane – ramane artistul serios, care are nevoie sa creeze sa fie artist in adevaratul sens al cuvantului. Este motivat prin nevoia celorlalti, iar motivatia nu inseamna o haina sau o masina in plus… Exista curente care spun ca si o telenovela bine instrumentata si bine construita poate aduce un plus de valoare in viata omului obisnuit. Pentru ca e un vehicul deja acceptat. Eu m-as intoarce la romanul lui Llosa, „Matusa Julia si condeierul”, cand nu era televizor. Sunt povesti, pentru ca povestea n-a fost inventata de ieri. Se numea saga, se numea „O mie si una de nopti”, povesti care mergeau din una in alta, care mergeau in paralel, unele mai intelepte, altele mai superficiale, cu morala, cu invataminte. E nevoia omului de poveste.

– Exista roluri iubite si roluri urate?

Sa iubesti un rol mai mult decat pe altul e ca si cum ti-ai iubi un copil mai mult decat pe altul. Toate rolurile sunt copiii mei si le iubesc pe toate. E adevarat, am avut roluri pe care le-am inceput scrasnind din dinti sau cu inima indoita… E de datoria mea sa-mi apar personajele, sa le motivez, sa le gasesc motivatii psihologice, interioare. Chiar si cel mai sinistru personaj se cuvine motivat, se cuvine sa-l iubesti. Cel mai schematic personaj trebuie sa aiba parte de multa intelegere, de multa motivatie psihologica… si atunci, te apropii de el.

– Ce poveste scriem din zilele pe care le traim? Care e starea pe care o transmitem?

Pai, iaca, starea aste este – ca ne impartim mereu, intre griji, intre copii, intre sentimentul si starea de dascal. Acum ma pregatesc – na, ca va formulez eu intrebarea cu „ce proiecte?”… incep, din tot sufletul, un proiect de telenovela la o televiziune. Voi interpreta o profesoara. Prejudecata ne duce, cand spunem profesoara, la o persoana acra, imbracata cu niste haine fara forma, fara sare, fara piper si al carei rost este sa vorbeasca intepat, sa puna lucrurile la punct, este un factor de stres, un factor coercitiv. Nu exista reguli pentru dascal, pentru profesor – cate bordeie, atatea obiceie. Ce duce mai departe un dascal este o stare, o conditie. Este o etapa a vietii mele cand ma aflu profesor, sunt dascal in acest moment la o facultate de actorie, predau cursuri unor adulti… Ei s-ar apropia de arta actorului, dar o fac ca orice om, cu emotii, cu spaima, cu grija. Sunt tot timpul dispusi sa rada, poate ca este o descarcare nervoasa… Pentru ei nu e vorba de schimbat meseria, dar e vorba de jocul de-a adevarul. De obicei asta le explic cursantilor mei: expresiile gen „esti teatral”, „joci teatru cu mine”, „hai, lasa teatrul” au o conotatie peiorativa pentru ca duc cu gandul la minciuna, ipocrizie, falsificare a realitatii. Ei bine, cand ajungem artisti ce ni se cere? Adevar. Regizorul, producatorul, colegul, teatrul… toti cer adevar, sinceritate, asumarea unei situatii, sa redam cat mai adevarat, cat mai firesc, cat mai pe intelesul sufletului. Adevarul si sinceritatea sunt vehiculul catre sufletul celuilalt.

– Daca un rol de om rau sau bun pot fi jucate, cum va ecranati cand aveti de jucat o mare durere?

Inainte sau dupa ce am terminat de jucat? Este epuizant, dar se cuvine, se cuvine pentru ca am inteles care este elementul purificator propus initial, avand ca scop pana la urma purificarea publicului si a societatii prin durere, prin spaima, prin groaza, prin ceea ce transmite spectacolul. Asa a pornit tragedia antica, tragedia greaca.

– In ce teatru nu veti juca niciodata, desi poate v-ati fi dorit?

Elizabetan, grecesc… Cred ca in teatrul japonez, care presupune o traditie si studii de zeci de ani, pentru a-ti asuma felul in care lucrurile se purifica. Dar in acelasi timp este un cod la care trebuie sa fii atent si pe care trebuie sa-l redai.

„LUMEA ARE NEVOIE DE TEATRU”

– Recitari mai faceti? stiu ca relatia cu vinul nu e chiar atat de la inceput: ati mai recitat si la o editie a Diamond Club Art&Wine…

Sigur ca da, am recitari si recit cu mare placere. Rainer Maria Rilke, Omar Khayyam – un mare iubitor de vin, care si-a asumat bucuria vinului, a cantat vinul… Am un spectacol bazat pe poezia lui Omar Khayyam, un spectacol conceput impreuna cu fiul meu cel mare, Tudor. A iubi vinul nu e un pacat. A fi ipocrit, a fi propriul dusman, iata un pacat de care nu te poate absolvi nimeni.

– Si mai aveti pentru cine sa recitati?

Da! M-a invitat maestrul Alex Morosanu, un alt iubitor al vinului bun si, in general al lucrurilor bune, m-a atras intr-o aventura: „De la Vechiul Testament prin poezie si muzica”. M-am apropiat de proiectul asta cu groaza, cu spaima. Pe parcursul repetitiilor, felul in care lucrurile s-au cerut unul pe altul, de la vechii psalmi, din Cantarea Cantarilor si nu numai, felul in care au fost interpretati psalmii lui David si au devenit muzica de cult, apoi trecand spre Rainer Maria Rilke, Mozart, Beethoven.

– Despre cine ati putea spune ca v-a influentat in cariera?

Profesor, dar numai intr-un anumit sens, Charlie Chaplin. Privesc filmele sale ca pe lectii de interpretare, de cinema. Dintre actorii romani – George Constantin. Nu l-am avut profesor, dar este un reper, un maestru.

– Cum vi se pare ca s-a schimbat publicul in ultimii 20 de ani?

in multe feluri, dar daca la inceputul anilor ’90 vorbeam de o criza, pentru ca nu venea lumea la teatru, astazi publicul a reinceput sa vina, sa umple salile de teatru. Lumea e doritoare, are nevoie de teatru, de arta, de spectacol. E un public din ce in ce mai avizat. Daca iubeste teatrul, va veni sa vada din ce in ce mai multe spectacole. Ca sa glumesc, functia creeaza organul. Avem din ce in ce mai mult public tanar. Pot sa spun, fara falsa modestie ca am semnat actul de nastere al Teatrului Green Hours cu un spectacol de recitari bazat pe poezia lui Mircea Dinescu, impreuna cu regretata Dorina Crisan Rusu – pianista, muzician, om de teatru. La vremea aceea am imaginat un spectacol „Chirita in voiaj”, trecand prin toate canticelele.

– Ati mers cu Alecsandri, cand toata lumea urla dupa „contemporanul nostru, Caragiale“?

Ei, ca anecdota, Noaptea furtunoasa la premiera ei a fost un esec rasunator, cu oua si huiduieli… Ca si filmul lui Mel Gibson, a fost injurat, blestemat de persoane care nu l-au vazut niciodata. si asta chiar si inainte sa apara.

– Ca veni vorba… cum stau lucrurile la asemenea filmari? Doar munca, sobrietate impusa de subiect, sau boemie, glume…?

Pentru mine a ramas memorabila o intamplare comica. Am vrut neaparat sa repet textul cu domnul Caviezel. Era vorba de un dialog in aramaica, era dificil, era foarte important sa ne pregatim bine. Am vorbit cu regizorul secund, mai aveam si machiaj, latexuri, in fine, a fost de acord: cand vine repetati textul. Am stat o ora si am revenit: as vrea sa repet textul pentru ca e greu. Bine, cand vine repetam. si ma ambalam si ma enervam, dar cum se poate asa ceva, nu fac fite, nu am alte pretentii… Dupa trei ore si ma duc in lacrimi la regizorul tehnic explicandu-i ca am si eu o dorinta si ca ce? Daca vin din Romania, inseamna ca nu merit sa repete cu mine? Acelasi raspuns: cand vine, repetati. La care am explodat: cum, dom’le, cand vine, ca eu il vad de trei ore cum zace in iarba… N-are chef? De ce nu ma baga in seama? si raspunsul a fost prompt: doamna, aia e o macheta, e papusa de plastic… Erau tot felul de actiuni periculoase si atunci se foloseau manechine, foarte bine facute, ce-i drept, dar manechine. Uite pentru ce plangeam eu… Pentru ca suntem in zona „numelor grele“: cum e viata atunci cand esti femeie frumoasa, vedeta – dar nu in sensul de vedetism – si simbol, in acelasi timp? Sunt lucruri care ascut simturile, calesc spontaneitatea, tin mintea deschisa, obliga la raspunsuri inspirate la orice intrebare stupida… Mi-a fost mai simplu decat pare pentru ca am aflat din timp – la cinci ani, bunicul meu mi-a zis clar: „Esti urata”. Dar nu doar atat. „Esti urata, deci trebuie sa gandesti, sa-ti folosesti creierul, sa Faci. Se cuvine sa fii desteapta”. Asa am invatat ca am capacitatea de a alege, ca intreaga viata inseamna alegeri, inseamna in primul rand sa nu te minti niciodata pe tine. Am invatat atunci si ca viata inseamna sa nu-ti amortesti constiinta cu „las’ca merge si-asa”, sa nu te multumesti cu un raspuns dat vietii intr-un moment oarecare doar pentru ca „merge asa”, ca trebuie sa ajungi la armonie. Da, atentia celorlalti ascute simturile, dar asa se cuvine. si trebuie sa-ti traiesti momentul asa cum se cuvine.