Horia Hasnaș a fost, pe rând în cei ultimii vreo 28 de ani de când îl știu, cronicar sportiv, realizator TV, jurnalist de vinuri în echipa noastră redacțională, autor al volumului Wine People. A călătorit mult (aveam o vorbă în redacție, că atunci când îl întrebi pe Horică dacă vrea să meargă undeva mai întâi spune da, și abia apoi întreabă unde), urmându-și pasiunea gustativă (includ aici și mâncarea, nu doar vinul – e o bucurie să te așezi cu el la masă, comandă de toate și încearcă orice), s-a specializat, s-a cățărat pe munții Europei cu o ușurință care ne-a lăsat realmente mască pe toți, fiindcă nu părea să se antreneze foarte puternic. A condus numeroase prezentări de vinuri și nu numai, și a fost parte de la bun început din echipa care în 2023 a câștigat titlul de Campioană mondială la degustat de vinuri pe nevăzute, iar asta l-a transformat azi din cronicar în… țintă a întrebărilor. (Titlul, introducerea și subtitlurile aparțin autorului interviurilor, fotografiile de la concurs provin din arhiva intervievatului iar imaginea din deschiderea articolului a lui Horia Hasnaș a fost realizată de Alina Iancu / Revino).

Fac asta de plăcere și constat că intensitatea este tot mai mare

– Antoine de Saint-Exupery scria (aproximativ) că “dacă vrei să-i convingi pe oameni să construiască o corabie, nu-i trimite după lemn, cuie, pânză și sfoară, ci vorbește-le despre infinitul mărilor albastre”. Ce le-ați spune voi oamenilor care se uită la reușita voastră – improbabilă, dacă ar fi să judecăm strict după piața internă sau după exporturile românești de vin și după calitatea pieței interne de restaurante: de ce ar merita să investească timp, bani și pasiune în învățarea vinului, ce ar putea să le aducă asta lor?

Horia Hasnaș: Cred că, rezumând, le-aș vorbi exact despre infinitul mărilor albastre. Sau verzi, sau cenușii, că, deh!, mările, ca și vinurile, nu sunt tocmai identice. Dar, ce-i drept, și unele, și celelalte tind spre infinit. Le-aș vorbi despre bucuria cunoașterii – și nu doar a vinului, ci, în principal, a oamenilor din jurul vinului, despre plăcerea călătoriei, despre momentele intense în care descoperi un vin pe care l-ai vrea toată viața lângă tine, despre zâmbetul și bucuria creatorului de vin care apar atunci când tu vorbești aceeași limbă și îi apreciezi cu adevărat munca. Da, aș rămâne în zona aceasta, a plăcerii, pentru că eu fac asta de plăcere și constat, pe măsura trecerii timpului, că intensitatea plăcerii este tot mai mare, compensând din plin oboseala și eforturile materiale. Care, trebuie să recunoaștem, există… Le-aș mai vorbi despre prietenie, despre șansa pe care am avut-o permanent atunci când am fost aproape de vin. Și, nu în ultimul rând, le-aș vorbi despre Team România, despre colegii mei, toți unul și unul, despre noțiunea și trăirea de echipă.

Spuneai ceva despre improbabilitatea performanței noastre raportată la piață, exporturi, calitatea serviciilor în HoReCa. Ai și nu ai dreptate. Ca să ajungem unde am ajuns, a fost nevoie să conștientizăm că se poate mai mult și mai bine. Iar primele comparații, să recunoaștem, tot aici le-am făcut, în spațiul carpato-danubiano-pontic.  Sigur că încă suntem departe, sigur că progresul e lent, dar există și oameni care încearcă să mai schimbe lucruri. Din păcate, nu există unitate și nu există pic de sprijin real din partea statului – de fapt, al acestei organizații sinecuriste pe care încă o acceptăm în fruntea țării, pentru că stat nu este… Dar nu cred că asta e tema discuției.

Am învățat mai mult la vin decât ca elev sau student. Când am intrat pe gazon, am fost o echipă

– Care dintre experiențele profesionale sau de viață credeți că v-a pregătit cel mai mult pentru această reușită: mă gândesc atât la planul organoleptic, cât și la cel uman, al încrederii… trebuie să ai multă încredere – sau ce altceva? – ca să accepți, de pildă, ca răspunsul oficial al echipei la prezentarea unui vin să fie unul diferit de ceea ce crezi tu intim că ar fi corect.

Horia Hasnaș: Toate. Până și propria nuntă m-a ajutat, pentru că atunci am învățat să beau cu măsură și să-mi ascut simțurile, pentru că nu voiam să-mi fure mireasa. Glumesc, desigur, dar cred că toate experiențele din vin ajută. Și, în primul rând, oamenii pe care îi întâlnești în jurul vinului. Iar eu pot să susțin asta cu tărie, pentru că, raportat la colegii mei, eu sunt oaia neagră. Nu am certificat de sommelier, nu am diploma WSET, nu am intrat în vreo asociație de degustători, nu am învățat într-un sistem foarte bine structurat și determinat. Am considerat că și în relația cu vinul – ca și în cea cu Dumnezeu – n-am nevoie de intermediari. Dar am descoperit și am avut – și încă am – oameni minunați în jur, de la care am învățat și de la care continui să învăț. Vali, Iulia și Cosmin sunt unii dintre acești oameni. (Sper să ne mai vedem și în viitor, chiar dacă echipa nu va mai funcționa în aceeași formulă!) De aceea, poate, mi-a fost și foarte ușor să învăț. Oricum, dedicându-mă vinului, am învățat – ca timp și ca efort, vreau să zic – mult mai mult decât am făcut-o ca elev sau student. Dar, ca să mă întorc la prima întrebare, plăcerea și celelalte recompense au fost incomparabil mai mari.

Cât privește sentimentul încrederii în echipă, aici concură mai mulți factori. Cred că și faptul că am practicat sporturi de echipă în copilărie și adolescență a contat, dar și faptul că am învățat, în timp, ce-i drept, că sunt doar un muritor, nu un semizeu, așa cum îmi imaginam în copilărie. Cu toate cele bune și cele rele care au decurs din această traumatizantă concluzie. Una dintre cele rele a fost aceea că nu sunt infailibil – hai, să recunoaștem, cât mai ai o urmă de orgoliu în tine, și avem, că suntem oameni, e dificil să-ți accepți greșelile sau eșecurile -, în același timp, însă, am realizat cu o deosebită satisfacție că nici nu sunt obligat să fac totul singur. Și că încrederea este un sentiment care se construiește foarte greu, dar care, dacă funcționează, te ajută enorm. Și să nu uităm un alt element extrem de important, norocul. Pentru că am avut șansa de a fi contemporan, de a mă fi întâlnit și de a fi complementar cu Iulia, Vali, Cosmin și Radu – cu care, în pofida disputelor de vestiar, în momentul în care am pășit “pe gazon”, am arătat că suntem echipă.

Într-o țară în care exista cu adevărat cultura și civilizația vinului, capitalizarea succesului ar fi venit de la sine. La noi, s-au lansat discuții despre cine și de ce a sponsorizat

– Cum credeți că va conta, că va influența acest titlu de campioni mondiali, carierele fiecăruia dintre voi? Sigur că teoretic în bine, dar mai concret: vă gândiți să începeți niște cursuri, să oferiți consultanță – și de ce fel? – sau pur și simplu veți continua fiecare cu ce făceați? Apropo, mai participați și la anul sau vreți să lăsați loc la nou-veniți?

Horia Hasnaș: Nu știu. Și nu pentru că succesul a venit total neașteptat și, drept urmare, nu mă gândeam la așa ceva. Chiar mă gândeam, cred că am fost cel mai optimist din echipă, de aceea am și luat steagul acela mare, pe care l-ați văzut în poze, în Franța. Că, la 3 dimineața, când plecam spre aeroport, am avut de ales între un steag curat, dar micuț, și unul mare, pe care încă există mărturia unei excepționale petreceri de 23 August (data e și ziua de naștere a lui Horia – nr), adică urme de mici și bere… L-am ales pe cel mare exact pe acest considerent: „Și dacă luăm titlul, cum ne afișam noi cu șervețelul ală?” Și pot să mai spun că, atunci când l-am prezentat băieților, au spus că nu putem să ne afișăm cu așa ceva, dar când am urcat pe podium, toți trăgeau de el… Dar, ca să mă întorc la întrebare, răspund sincer: nu știu. Sigur că aș vrea să capitalizez într-un fel această performanță, dar nici nu-mi fac un obiectiv în viață din asta. Mă gândesc doar că, într-o țară în care există cu adevărat cultura și civilizația vinului, capitalizarea ar fi venit de la sine. La noi, însă, s-au lansat discuții vis-a-vis de cine și de ce a făcut sponsorizarea echipei. Nu vreau – și cred că e în interesul multora să nu vreau – să dezvolt acest subiect, dar dacă cineva din afara echipei mai e mândru de acest rezultat, trebuie să-i mulțumească în primul rând lui Radu Rizescu, care a inițiat proiectul și l-a condus așa cum a știut el mai bine. Și a avut mult de muncă, va spun eu, în primul rând pentru că nu-i deloc ușor să bagi patru săbii extrem de ascuțite în aceeași teacă.

Cât privește viitorul echipei, sper să fie unul cel puțin la fel de bun. Eu, unul, nu voi mai continua în calitate de concurent, dar voi fi alături de proiect, dacă mi se va cere. Până la urmă, am demonstrat ceea ce era de demonstrat și am obținut ceea ce am vrut! …

Ce vorbeam mai devreme despre orgolii??? 🤣