Text: Loreta Budin / Foto: George Serban
Despre controversatul caz al vinarului Stefãnescu, condamnat la moarte pe vremea lui Ceausescu – mai tineti minte filmul „Secretul lui Bachus”? -, despre cafea si comertul socialist cu delicatese, despre respectul fatã de client în ziua de azi… despre toate acestea, într-un interviu cu Gheorghe Florescu, autorul cãrtii „Confesiunile unui cafegiu”, apãrutã la Humanitas.
În cartea dumneavoastrã prezentati si faimosul caz Gheorghe Stefãnescu, vinarul, cel cu „Secretul lui Bachus”. Spuneti cã el a fost, de fapt, un tap ispãsitor. De ce?
Era vremea când în gestionari trãgea partidul, trãgea toatã lumea, cu toate tunurile. Ei erau de vinã pentru toate, pentru lipsa de produse din alimentãri, pentru slaba lor calitate. Actori excelenti fãceau scheciuri la televiziune anti-gestionari si, dupã aceea, tot ei veneau la mine si îsi luau portocalele, cafeluta si stãteau la o tacla. Toatã aceastã actiune a avut un efect pervers, ideile s-au înrãdãcinat în mintea oamenilor. Si ele au culminat cu arestãri. Cartea scrisã de mine este prima care prezintã si perspectiva gestionarului: cum era sã fii gestionar în România, sã stai, în fiecare zi, cu sabia lui Damocles deasupra capului.
Care era vina lui Stefãnescu?
Ajunsese mult prea sus. S-a lipit foarte bine de toate vârfurile partidului si Securitãtii, ca sã aibã protectie si a crezut cã e imun. Or, cele douã aripi ale Securitãtii se luptau între ele, erau national-comunistii si international-comunistii. Vârfurile nu cãdeau, în schimb, mai cãdea câte un soldat. Asa s-a întâmplat si cu Stefãnescu. Erau vremuri când tara producea imense cantitãti de vin. Când erau ani bogati, Stefãnescu si cu altii depozitau cantitãti mari si nu înregistrau totul. Si, pe urmã, altii falsificau prin Stefãnescu. Si nu lua el toti banii, luau altii, care nu au rãspuns niciodatã pentru faptele lor. Fãceau chefuri, aveau case conspirative unde era dezastru, aduceau pentru distractie fete nevinovate, minore.
Stiati cum functioneazã industria vinurilor pe atunci?
Da, pentru cã printre clientii mei erau si amatori de vinuri bune. Eram preocupat de vinuri din soiuri pure, de colectie. Am avut în strada Cernica nr. 10 un depozit de vinuri rare, de 10-15 ani vechime, pãstrate în conditii de cramã. Nu stiu cum este acuma, dar pe vremea lui Ceausescu se depozitau vinurile pe o cãldurã, vara… erau vinuri pe care scria Grasã de Cotnari, dar care se fãcuserã ceai. Si atunci, pentru ca vinurile sã se poatã pãstra chiar si în conditii vitrege, producãtorul punea enorm de multe substante conservante, care îti distrugeau ficatul.
Sã revenim la cafea – ce înseamnã pentru dumneavoastrã cafeaua?
Cafeaua Avedis, pe care bucurestenii o cumpãrau de la mine, era ceva special. Avedis înseamnã în armeanã „Bunavestire”. Stiu cã am avut un rol important, vital as spune, în stabilirea standardelor cafelei de calitate la noi.
Ati pomenit în carte personaje foarte interesante, din structurile Securitãtii, care controlau comertul cu delicatese. Mai existã acele personaje? V-au citit cartea?
Vreti sã vã spun de bine? Vã spun de bine, dar v-as minti. Si atunci, nu mai zic nimic.
Cu sigurantã cã au fost reactii din partea fostilor cunoscuti.
Veneau la mine sã cumpere cafea si actori si doctori si scriitori. Sunt oameni care mi-au multumit pentru modul în care i-am prezentat în carte, chiar dacã nu i-am pictat în cele mai frumoase culori. Am primit si telefoane din strãinãtate. Bine, au mai fost si unii care mi-au bãtut obrazul.
„Comunistii se respectau”
Ce pãrere aveti de comertul cu delicatese din ziua de azi?
Cu câteva exceptii, e catastrofal. Supermarketurile aratã Occident, dar nu gãsesti multe din lucrurile de calitate care se gãseau sub comunisti. Comunistii se respectau, aduceau sardele „Robert”, file de ansoa cu capere, lichioruri frantuzesti originale, „Florio Marsalla”. Azi, cei care sunt dispusi sã plãteascã pentru lucruri deosebite sunt putini si nu existã comercianti pe mãsura lor. Marii detailisti care aduc marfã din Occident stiu cã românul, per ansamblu, e sãrac si au impresia cã marfa de calitate nu se vinde. Prosti, dar multi – asa ne trateazã cei care fac azi comert. La mine a fost altceva: întotdeauna am considerat cã am în fata mea un client, un om, indiferent de câti bani avea.
În carte repetati mereu cã ati fost fidel principiului „clientul nostru, stãpânul nostru”. Se mai aplicã acest principiu azi?
Noi am avut traditia, oameni care din familie aveau gena dragostei pentru meserie. Am avut sansa ca aici, la Portile Orientului si ale Occidentului, sã luãm ce e mai bun si de colo si de colo. Dacã esti comerciant din tatã-n fiu si te învechesti acolo, în cartier, cu oamenii, si le vezi crescând fiii si nepotii, altfel te porti cu musteriul. Acum, sunt comercianti care au la bazã alte meserii si multi nu stiu sã se poarte. Eu, dacã as fi invitat, as face în mod gratuit cursuri la scoala de comert. As propune ca, în diversele meserii, sã existe din nou calfe. Si as mai vrea sã lucrez în domeniul controlului calitãtii cafelei. Sã fiu eu ãla, Gicã-contra.
Unde se mai poate bea o cafea bunã, în Bucuresti?
Într-un singur loc, pe strada Grigore Manolescu nr. 16, lângã Piata Ion Mihalache.
„Cantitãti uriase de vin nobil, din soiuri de vitã-de-vie pure, intrau în Capitalã pentru anumite unitãti de alimentatie publicã, prin Stefãnescu (…), si se vindeau ca «vinul casei» la preturile practicate de acele unitãti. Pentru a-si pãstra calitãtile initiale în timpul transportului si depozitãrii (…), aceste vinuri erau «drese» cu o anumitã cantitate de alcool etilic, pentru conservare. Alcoolul etilic venea de la o fabricã de produse alcoolice din Buzãu, care-l trimitea drept alcool metilic Fabricii Policolor din Bucuresti; în realitate, între cele douã fabrici circulau doar facturile, iar alcoolul etilic ajungea în laboratoarele lui Stefãnescu, de pe Calea Grivitei. (…) Vinurile care prezentau anumite suspiciuni privind calitatea erau vândute ca vin de masã, la preturile practicate de întregul comert la acea orã si, bineînteles, erau mai bune decât vinurile «concurentei»”
Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, ed. Humanitas
„În primãvara lui ’78, în luna mai, cade marea bombã: fusese arestat marele vinar Gherghe Stefãnescu. Se afirma prin intermediul televiziunii si al presei scrise cã i se gãsiserã atât sume mari în lei si valutã cât si cantitãti impresionante de aur (circa 33 kg), cã detinea o vilã la Breaza în coproprietate cu primul secretar PCR al sectorului 8 al Capitalei, Dumitru Bãlãticã si multe altele. Sunt arestati, rând pe rând, aproape toti vinarii din Capitalã (…) Statul, prin organele abilitate, sustine cã Stefãnescu era un criminal împotriva umanitãtii, vinul vândut de el fiind «îmbunãtãtit» cu alcool metilic (…). În realitate, «cazul Stefãnescu» este mult mai complicat si reprezintã o radiografie perfectã a societãtii românesti comuniste. (…) El a fost, înainte de toate, un excelent comerciant si un genial negociator. Fireste, a ajutat o serie de sefi de mari unitãti de producere si desfacere a vinului sã valorifice în folos propriu cantitãti uriase de vin vãrsat. A fost doar complicele lor, dar a ajuns principalul acuzat si singurul comerciant român executat în timpul conducerii tãrii de cãtre Nicolae Ceausescu. A fost imediat executat ca sã nu se afle vreodatã câti a corupt si pânã unde a reusit sã pãtrundã. Întreaga economie era în mâna Securitãtii, toate unitãtile economice erau conduse de securisti sau de oamenii lor. Iar el, Stefãnescu, ajunsese direct la tintã, îi corupsese pe toti. (…)”
Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, ed. Humanitas