Făurar roșu + Decanter = love (și Aur de 95 de puncte)? Pam-pam!

Făurar roșu de la Ceptura e un exemplu pentru ce vreau să spun mai departe – și vă rog să nu mă judecați aspru că nu dau acum și altele (cred că nici nu există, în ceea ce privește vinurile românești din ultimii ani, un vin care să fi înregistrat o asemenea diferență de evaluare). Am mai scris – și au mai scris și alții, poate mai bine decât mine – despre neajunsurile ”obiective” ale concursurilor de vin: fie că e vorba pur și simplu de o serie de degustare în care un vin bun ajunge să fie degustat imediat după unul (sau mai multe) foarte proaste – și-atunci, prin comparație, “sluta, la lumânare, păru floare”, adică este perceput ca mai bun decât este de fapt – fie că funcționează preferința juraților profesioniști pentru vinurile “îndrăznețe în arome” și cu corp bun (ambele, lucruri valabile pentru amicul nostru Făurar). Plus alte motive de îngrijorare ale “connaisseur”-ilor cu privire la concursurile de vin.

Fiind eu însumi organizator de concursuri și jurat în International Wine Contest Bucharest, n-are cum să nu mă preocupe și pe mine chestiunea asta. Și simt nevoia să-mi clarific și să-mi dezvălui opinia, deoarece – atât cât contează aceasta – s-ar putea să fie de folos și altora.

Poate pentru că am o experiență nemijlocită a concursurilor din România (IWCB și Premiile de excelență Vinul.ro, cel puțin), poate ca efect al poveștilor care mi s-au citit în copilărie, poate dintr-un simț eronat al justiției, simt nevoia să iau apărarea “micului David” (IWCB) în fața Goliath-ului care este DWWA. Și să iau apărarea chiar vinului românesc, în general. Decanter World Wine Awards este un brand global și extrem de puternic, iar “concursurile noastre” nu-s luate în considerare cum ar trebui nici măcar de către cramele, retailerii și restaurantele de la noi din țară.

DWAA dă medalii multe și de impact – în asta stă puterea lui – datorită faptului că piața englezească este o imensă „destinație finală” pentru mii de vinuri din import și, probabil, și ca urmare a faptului că limbajul vinului este modelat în bună măsură, la nivel internațional, de termenii și metodele sistemului britanic de educație despre vin numit Wine and Spirit Education Trust (WSET).

La IWCB, pe de altă parte, numărul medaliilor este autolimitat de către organizatori – și anume cel mult o treime din numărul total al probelor înscrise. Ceea ce duce la situația în care, dacă sunt multe vinuri “de Aur”, o medalie de Argint să nici nu mai fie acordată. Selecția este mai dură, autocenzura evaluatorilor la fel… Evaluatorii provin din mai multe “sisteme de gândire” decât WSET.  „La noi”, notele extreme – cea mai mică și cea mai mare din comisie – sunt eliminate din calculul mediei finale, pentru a evita situațiile în care un jurat “se entuziasmează” prea tare sau, dimpotrivă, “pocnește” câte un vin doar fiindcă a detectat orice notă de aciditate volatilă sau de Brettanomyces (o drojdie care, atunci când e prezentă în exces, poate da senzația de mirosuri variind de la “defect de dop” până la cal transpirat, grajd sau soluție dezinfectantă, dar care este acceptată și chiar dorită, în proporții mici, de către producătorii care-și doresc “vinuri cu caracter”).

N-am participat vreodată la jurizările DWWA și îl consider un sistem absolut respectabil, nu vreau să fiu înțeles greșit! Dar știu sigur – și suntem mulți care putem depune mărturie directă – că la IWCB atât eforturile de “calibrare” a juraților de pe multiple continente în raport cu anumite vinuri luate ca etalon, cât și sistemul de punctare și de conducere a comisiilor de către președinți, pentru a armoniza percepțiile subiective ale juraților, au ca scop ajungerea la concluzii pertinente și în general unanim acceptate. “Este un vin de Medalie de Aur? Este de Argint? Este senzația olfactivă și gustativă percepută de un jurat sau altul un defect sau, dimpotrivă, este un element care doar dă “caracter distinct” vinului?” Selecția și autocenzura despre care vorbeam mai sus au, astfel, o însemnătate pozitivă.