Articol de Bogdan Pacurar //
Byron este una dintre trupele romanesti despre care se vorbeste tot mai mult, desi nu se poate spune ca au spart bariera undergroundului. De fapt, ei o spun. Recent au lansat un nou album, un dublu album cu aceleasi piese cantate si in romana, si in engleza. Am stat de vorba cu solistul trupei, Dan Byron, despre aventura lor muzicala, despre ce le aduce atata inspiratie si despre underground vs. mainstream. A, si am aflat cum il cheama de fapt pe Dan.
Cantati de sase ani si ceva impreuna si aveti deja cinci albume. De unde atata inspiratie?
De fapt, sunt patru albume scoase si doua DVD-uri, sa nu le confundam.
Corect, materiale…
Sunt trei albume originale si un album de prelucrari, ceea ce usureaza munca intr-un fel. Un scriitor e un scriitor. El e facut ca sa scrie. Un scriitor de muzica este la fel: el este facut ca sa scrie muzica. Exact cum oamenii se duc la serviciu in fiecare zi, si el la fel… nu neaparat scrie in fiecare zi, dar in mod frecvent scrie. Si atunci apar albume. Nu vreau sa ma umflu in pene, dar urmatoarele doua materiale Byron sunt scrise deja, ele exista, pe langa ce am am scos pana acum. Si probabil ca pana o sa le scoatem pe alea o sa existe altele, si tot asa…
Si atunci voi va planificati doar periodicitatea cu care le scoateti pe piata…
E o chestie tehnica. Scrisul poate sa existe pe un suport tehnic sau pe o foaie de hartie, dar dureaza pana cand apare, pentru ca trebuie sa mergi intr-un studio, sa stai cateva luni pana se inregistreaza totul cum trebuie… e un proces foarte lung, de fapt.
Cat ati stat in studio la ultimul album pe care l-ati scos?
In octombrie trecut am inceput studioul si l-am terminat cu doua saptamani inainte de lansare. Si am fost rapizi, ne-am grabit.
Si asta in conditiile in care l-ati cantat de doua ori (este un dublu album, „30 seconds of fame”, care contine aceleasi melodii, cantate in romana si in engleza – n.red.).
Este cantat de doua ori de mine, de fapt. Pentru ca partea instrumentala este identica. Si toate vocile s-au tras din nou in limba romana. E foarte usor de facut un album, nu trebuie sa tragi de mai multe ori. Daca vrei sa tragi doar voci sau sa refaci o chitara, e foarte simplu. Partea grea e s-o faci din nou. Iti inchipui ca faci o munca, o duci pana la capat, e gata, si maine o iei de la capat cu aceeasi munca, dar in alta limba.
Deci instrumentatia este identica pe cele doua CD-uri.
Da, da.
Legat tot de ultimul pe care l-ati lansat de mai putin de o luna, mergeti in turneu de promovare, aveti reactii? Se vinde? Place?
Reactiile sunt, sa zicem, vizibile doar la public, la care a prins. Oamenii par foarte incantati de noul material, cel putin deocamdata. Daca ne referim la partea profesionala, la jurnalisti si jurnalism in general, au fost cateva cronici de concerte si niciun review. Dar eu sunt deja obisnuit cu genul asta de manifestari, adica lipsa manifestarilor. E o chestie normala… In Romania daca scoti un album, el poate fi si uitat peste un an, de catre presa ma refer. Nu avem presa muzicala in primul rand. Foarte slaba. Si articolele care apar, de obicei contin parti mari din comunicatele de presa. Ii inteleg, poate sunt prost platiti, nu au niciun motiv sa-si dea interesul mai mult.
Spuneai ca aveti deja materiale scrise pentru urmatoarele doua albume. Cum selectati ce intra pe un album si ce intra pe altul?
Unul dintre albume este in completarea astuia. S-au adunat mai multe piese pentru albumul asta si am zis cu restul vedem noi ce facem maki tarziu. Celalalt album despre care vorbeam este un album cap-coada scris special cu o anumita structura. E scris pe parcursul unui an, practic am scris o piesa pe luna. E inchegat, nu mai vine nimic de afara.
In afara de tine mai compun si altii din trupa?
Mai scriu si altii din trupa. Ok, sa spunem ca eu am logoree mai multa. Pe ultimul album am avut o surpriza ca s-a apucat sa scrie si chitaristul – el nu prea a scris pana acum – si si-a dat seama ca-i place foarte tare. Pe fiecare album exista si cate o piesa scrisa de clapar, de 6fingers.
Au existat mai multe schimbari in componenta trupei pe parcursul vietii ei. Ati ajuns la o formula finala? V-ati stabilizat?
Eu sper ca suntem stabilizati. E normal sa existe toata tevatura asta, pentru ca e foarte foarte complicat sa traiesti din muzica si majoritatea oamenilor care fac muzica asta isi doresc. Ei, si atunci incearca sa cante in trupe de coveruri, spre exemplu, sau incearca sa aiba mai multe cantari in alte proiecte. E destul de usor sa-i pierzi asa, mai ales cand faci ceva mai greu de digerat. Bineinteles ca mi-a parut rau din prima clipa cand mi-a plecat primul membru… a plecat pentru ca s-a apucat sa faca facultatea la Targu Mures, in limba maghiara. Dar, revenind, cred ca formula aceasta este cea mai buna, asta si din cauza ca ne intelegem foarte bine, comunicam mult intre noi. Sper sa ramana asa, adica nu ai de unde sa stii ce se va intampla in viitor… ai vazut ce coerent am fost, nu?
In urma nu cu multa vreme, pe tobosar il vedeam in concerte cantand la bas. Ce-a facut, s-a apucat sa invete tobele?
Dan Georgescu a zis la un moment dat: bine, gata, basist avem trec eu la tobe. El avea niste minime cunostinte, s-a apucat sa studieze, omul e muzician, stie sa studieze. In cateva luni de zile am sustinut primul concert cu el la tobe.
Pe tine nu te-ntreb, dar colegii tai, ca instrumentisti, sunt valorosi?
Da. 6 fingers, de exemplu, e foarte bun pe toate domeniile. Dat toti sunt buni.
Mai ales ca am vazut ca fiecare din voi canta macar la doua instrumente.
Mai putin Costin, care canta doar la chitara. Dar o face cum n-o face niciunul din noi ceilalti, deci se compenseaza.
Cantati mai mult in engleza. E mai usor pentru voi?
Una la mana, pentru ca suna natural. Adica pentru muzica pe care o cantam si pe care ne-am propus-o, suna mai bine. Spre exemplu, „30 de secunde de faima”, varianta in romana a albumului, mie nici in ziua de astazi nu-mi place cum suna. E fortat. E ca sa ne bucuram si noi romanii de materialul asta, dar n-are treaba, nu e la fel.
Dar vizati si publicul de afara cantand in engleza?
Da, bineinteles. Asta e o a doua parte a povestii. Ca sa termin prima parte, inchipuieste-ti cum ar suna o doina cantata in limba engleza. Asa suna muzica noastra in limba romana. Sa revin: noi nu vrem ca muzica noastra sa fie ascultata doar in triunghiul Oradea – Timisoara – Constanta. Vrem sa trecem si dincolo si, mai ales acum cu existenta internetului, ar fi si pacat sa cantam in romaneste si sa ne stie numai romanii. Pentru ca exista public peste tot si exista public curios peste tot.
Si ati reusit sa-l accesati in vreun fel?
Am reusit, bineinteles, dar n-am putea deocamdata sa sustinem niste concerte afara. Sa zicem ca avem doi fani la Praga, cinci la Bratislava si inca sapte la Viena, n-ai cum sa faci inca un concert, dar incercam sa cream o comunitate mai mare, incet-incet.
Sunteti deja cunoscuti, ati spart bariera anonimatului. Tu cum vezi lucrurile, ati iesit din underground si ati intrat in mainstream? Cum se masoara asta?
Nu, n-am intrat in mainstream, nicidecum. Daca vrei, am intrat in mainstream pentru oameni care se intereseaza de muzica. Mainstream e daca te duci la Cucuietii din Deal, intrebi o babuta daca a auzit de Holograf si ea spune da. Noi suntem o formatie de underground, ok, poate suntem la suprafata undergroundului, dar underground.
Si iti doresti sa ajungeti in mainstream?
Nu stiu daca imi doresc asta, nu asta e scopul vietii mele. M-as bucura sa putem sustine concerte in afara cu mai mult de sapte oameni la Viena. Daca am fi la nivelul la care suntem in Romania si in restul Europei, atunci da, as fi fericit.
Aici, in Romania, simti ca publicul potential pe care l-ati putea avea e mai mare decat publicul pe care-l aveti de fapt?
Da, da.
Si cum ajungeti la el? Aveti vreo strategie?
Nu stiu. Strategiile sunt facute de echipa de PR si de management. Eu ma ocup de muzica. Si, daca te referi la strategii muzicale, ele nu exista. Nu ne-am propus bariere, ne-am propus sa cantam ce ne place.
Sunteti inovativi. La fiecare material veniti cu ceva nou. Ati cantat la 100 de metri adancime in salina Turda, ati scos pe blu-ray…
Daca m-ai fi pus sa cant de placere in salina Turda, probabil ca as fi venit cu o chitara si as fi cantat de placere. Materialul ala e clar o chestie de management, pentru ca a fost foarte foarte greu de facut. Si ma mir ca dupa toata experienta asta, managerul nostru, Codrut Dumitrescu, mai e inca intreg la cap, ma mir ca ne mai baga in seama, la cat de greu a fost.
A cui a fost ideea sa cantati in salina?
Ideea primordiala a fost a sunetistului nostru de studio, Victor Pamfilov. El a venit cu niste imagini de acolo, ca uite ce misto sunt, hai sa facem un material acolo. De la ideea de a face un concert acolo pana la a-l face, e o diferenta, un gol pe care l-a umplut Codrut.
Deci va completati, veniti toti cu idei. Cati sunteti?
Pai, in afara de noi cinci din trupa, mai sunt inginer de sunet, PR, sunetist de studio, aveam si iluminist pana de curand… deci suntem mai mult decat dublu.
In afara de muzica voastra va ocupati si de muzica altora, ma refer la proiectul „Rock your high school”. Despre ce e vorba?
E un festival pentru liceeni, pe care l-am facut trei ani la rand, anul trecut a fost pauza, urmeaza sa-l reluam anul asta, prin care incurajam tinerii de liceu sa cante.
Un fel de concurs organizat de voi, jurizat de voi.
Da, da. E o experienta foarte interesanta pentru ei, dar si pentru noi, pentru ca e o alta lume, complet alta lume, alta generatie, are alt mod de a gandi, alte preferinte. Eu zic ca e important pentru noi sa avem o minima legatura cu ei, cu gandul la publicul care urmeaza sa apara si sa vedem incotro se indreapta muzica in general. Pentru ei e important ca ii baga cineva in seama. Nu stiu, dar pe mine cand eram in liceu nu ma baga nimeni in seama.
Deci pentru tine e o modalitate de a acoperi un gol de atunci.
Da, daca vrei, e o modalitate de a acoperi psihologic un gol al meu. Dar revenind, din pacate, pentru ei nu e atat de important, multe dintre aceste trupe s-au destramat. Imi amintesc de prima trupa care a castigat, cel mai mare avea 15 ani, urmatorul 14 ani, iar altul, desi am zis ca nu primim din afara liceului, l-am primit, pentru ca de fapt era prea mic, avea 9 ani. Batea toba intr-un mod incredibil, Flavius Hosu se numeste el. Cantau blues, cantau Stevie Ray Vaughan ca la mama lui, incredibil. Din pacate, nu mai exista, s-au destramat, parintii lor s-au certat, neintelegeri, stii cum e la varsta aia, nu decizi tu pentru tine.
Tu cum ai facut sa te tii si de scoala, si de muzica?
Eu am renuntat la Conservator ca sa am trupa. A trebuit sa plec la Cluj, sa ma mut, cand am fost cooptat in Kumm, si asta e, am lasat balta Conservatorul, care nu prea ma interesa, era cam boring, si m-am mutat la Cluj. A fost foarte interesant patru ani, n-as repeta experienta, dar am invatat foarte multe in astia patru ani cat am fost stabil in Cluj. Culmea e ca la Cluj am dat din nou la Conservator, unde am mai facut doi ani, dup-aia am lasat-o balta.
Deci, adunate, ai terminat Conservatorul…
Ha, ha. Da, in felul meu.
Ai fost plecat si afara.
Nu pot sa zic ca am trait afara, am fost plecat afara, cate o luna de zile. Am cantat cu tot felul de trupe, inclusiv cu Kumm, cu Urma, la un moment dat am fost cu Agathodaimon intr-un turneu european, am cantat seara de seara… a fost interesant, experienta aia as repeta-o. Dup-aia a urmat o jumatate de an in care am platit datoriile.
Unde va vedeti peste 25 de ani, cand or sa fie filantropi pe Wall Street?
Habar n-am. Nu ma gandesc asa de departe. Altceva nu ma vad facand. Daca n-o sa mai fiu in stare sa fiu pe scena, probabil ca o sa ma las, mai ales ca o sa trebuiasca sa mai vina si altii din urma. Nu m-as vedea ca Ian Gillan, care de 20 de ani nu mai canta nimic, dar se chinuie sa cante tot asa.
Cum te cheama, de fapt?
Daniel Radu.