Ideea de a urca pe Mytikas, cel mai înalt vârf al Muntelui Olimp și, totodată, al Greciei, nu mi-a aparținut. Sincer să fiu, de ani de zile nu mai făcusem ascensiuni montane sănătoase, darămite cățărări, plus că nici nu mă mai credeam în stare. Devenit cu timpul o victimă ușor inconștientă a sedentarismului, îmi imaginam relația cu Muntele Zeilor mai superfluuă, mai detașată, nu una atât de personală, de intimă, aș putea spune. Practic, m-aș fi văzut îmbrățișând Olimpul cu privirea de jos, de pe o terasă din Litohoro, cu un pahar de vin în față… Dar pentru că s-a ivit ocazia, poate ultima din viață, de a mă apropia de Zeus, Apollo, Hera, Hermes, dar mai ales de Afrodita, am spus DA. Așa cum mai spusesem în urmă cu 19 ani. Ați ghicit, deci, că ideea a fost a soției mele, Adina. Dar eu, bărbat adevărat, am simțit nevoia s-o îmbunătățesc. Și m-am gândit că, odată ajuns în fața zeilor, nu mă pot prezenta cu mâna goală. Trebuie să existe și o ofrandă, ceva. Și cum am bănuit că de boi, capre, oi, ulei de măsline sau fructe distinsele zeități sunt ușor sătule, am decis să le duc vin. Vin românesc. Alegerea nu a fost ușoară, pentru că, din fericire, România are de o vreme suficiente vinuri cu care nu te faci de rușine în fața zeilor. Dar pentru că Mytikas e un loc unic, am ales un vin unic. Cuvee Alexandru. Un vin de excepție, produs de cei de la SERVE dintr-o vie care nu mai există. Un vin care poartă numele lui Alexandru cel Mare, cel născut la nici 80 de kilometri mai la nord de Olimp, în fosta capitală a Macedoniei, Pella. Dar și pe cel al fiului meu, Călin Alexandru.
Spuneam că alegerea vinului nu a fost ușoară. Oricum, a fost floare la ureche față de cea ce a urmat. Veți afla în rândurile următoare de ce.
Am început c-o pauză
Am plecat. Ne așteaptă Grecia, mare, soare, ulei de măsline și fructe de mare, tărâm mai degrabă arid, dar nu în povești și în mituri. Până acolo, însă, e drum lung. Peste 800 de kilometri până la prima oprire, Vourvourou, o mică stațiune din Sithonia, a doua peninsulă din Halkidiki. Dar Foresterul lui tata e obișnuit cu drumul ăsta. Și îi place.În Bucuresti, la plecare, termometrul indica 16 grade. E drept, era 4.30 am. La ora 11.00, la intrarea în Grecia, erau deja 28. Iar pe măsură ce ne apropiam de Salonic, aerul devenea tot mai fierbinte. Pe Ring Road, una dintre centurile Salonicului, temperatura depășise baremul celor 30 de grade. Șocul termic a fost urmat de cel al benzinăriei. Combustibilul a devenit extrem de scump în Grecia. În medie, 1,7 euro pentru un litru de benzină fără plumb de 95. Ca să fiu mai plastic, pierzi o navetă de bere la un plin. Nasol…
Vourvourou a reprezentat un fel de aclimatizare. Au fost patru zile de odihnă, de plajă, de descoperire a unor locuri noi, ce mai, un excelent mod de a ne relaxa înainte de ascensiune. Chiar și Alexandru, vinul, s-a relaxat, admirând alături de mine un răsărit superb în laguna de la Vourvourou.
Calvarul
18 iunie. Lăsăm un Alexandru în tabără la Neo Pori. Nu vinul, ci copilul. Din păcate, puțin mai târziu decât anticipaserăm. Speram să facem joncțiunea cu colegii lui de clasă pe la 12, însă autocarul a ajuns abia la 15. Până la instalare, pupat, dat bani de buzunar a mai trecut jumătate de oră. Abia atunci, că, deh, chiar și la 2918 metri altitudine, nu poți să bei un Cuvee Alexandru în orice recipient. Parcarea Prionia este la 1100 de metri altitudine și noi trebuie să ajungem până la căderea întunericului la Refugiul A, situat la 2100 de metri altitudine și la vreo 10 kilometri de mers. E ora 16.15, avem timp, mai ales că în toate ghidurile scrie că mai mult de 3 ore nu faci. Cu siguranță, cei care au conceput acele ghiduri de călătorie fie au avut elicopter, fie au mers călare pe asinii cu care se face aprovizionarea refugiului, fie au fost participanți la Maratonul Olimpului, competiție care are loc la finalul lunii iunie și la care se strâng concurenți din toată lumea. Pentru că nouă ne-a luat aproape patru ore. E drept, mai mult mie, pentru că Adina țopăia sprințară în fața mea, dar a avut inima să nu mă lase pradă nopții prin pădurile de pin. Cele 18 kilograme ale rucsacului și-au spus cuvântul, astfel că la 20.20, cînd am ajuns la refugiu, îmi cam tremurau genunchii. Dar tot am mai avut puterea să-l scot la lumină pe Alexandru, vinul, și să-i arăt minunăția locului. Pentru că de acolo poți admira și Vârful Mytikas, dar și Litohoro și, cîteva zeci de kilometri mai departe, Marea Egee. Calvarul nu se încheiase, însă. Nu mai existau locuri, așa că am fost nevoiți să dormim pe mese. Bine că am avut sacii de dormit!
Calvarul se întoarce
N-am dormit. Mesele din lemn de esență tare, oboseala, dar și emoțiile provocate de apropiata întâlnire cu zeii de pe Mytikas și-au spus cuvântul. Deși la refugiu lumina este oprită între 22.30 și 05.30, am orbecăit pe terasă de pe la ora 3, așteptând răsăritul. Cu sacul de dormit în spate, pentru că, la 8 grade, e mai greu fără. La 5 a apărut și Adina și, după un mic dejun copios, udat cu vreo trei cafele pe cap de om, ne-am pregătit de atacul final. N-am mai cărat toate bagajele, probabil că nu ați mai fi citit aceste rânduri dacă o făceam, iar la 7.05 am pornit la drum. “Faceți cam două ore jumate până la Skala, iar de acolo încă 45 de minute până pe Mytikas”, ne spusese seara un ghid, despre care ulterior am aflat că urma să participe, peste o săptămână, la Maratonul Olimpului. Logic, am ajuns pe Vârful Skala (2886 m) abia pe la 10.20, după o ascensiune teribilă, pe pante pline de grohotiș, dar și de capre negre. Aceasta a fost partea frumoasă… Pentru că, odată ajuns pe Skala, te cutremuri. Drumul către Mytikas pare o porțiune din anticul traseu spre Hades. Lipsesc doar Styx-ul și Cerberul. Poate și pentru că nu oricui îi este dat să se apropie de zei. Orice pas greșit înseamnă sfârșitul. Cobori și te cațări lipit de pietrele ascuțite și încerci să nu te uiți în jos, de unde îți zâmbește amenințător hăul. Iar când zici că ai ajuns, descoperi că mai ai încă o porțiune, mai dificilă, de străbătut. Dar am ajuns toți trei, adică Adina, Alexandru (vinul) și subsemnatul, vii și, parțial, nevătămați. Apoi, conform programului, l-am vătămat pe Alexandru, sub privirile curios-admirative ale unui grec, fotoreporter pentru un site de turism, care s-a bucurat alături de noi de aromele unice ale lui Cuvee Alexandru. Am închinat pentru noi, pentru regretatul Guy Tyrel de Poix, pentru oameni și zei deopotrivă, dar n-am exagerat, pentru că trebuia să ne întoarcem…
N-o să mai insist cu detaliile. Vă mai spun doar că la ora 21.00 am ajuns în parcarea Prionia, insolați și incapabili de a mai face un pas. Astfel că de restul vinului ne-am bucurat abia pe 20 iunie, la Neo Pori, acolo unde ne-am oprit să ne oblojim arsurile și durerile.
