Cristian Boerean
Am facut cunostinta cu „havanele” originale, cubaneze, in urma cu vreo 10 ani, cand, avand invitat la firma pe unul dintre „bosii” de la ESSO, am primit cadou o cutie de Romeo y Julieta Churchill tubos. Domnul respectiv chiar trecuse printr-o operatie la inima si, fumator fiind, a trebuit sa renunte la tigari si a trecut la lucruri mai serioase… trabucurile.
Cu timpul, am invatat ca fumatul de trabucuri nu are nici o legatura cu fumatul de tigari, toate etapele prin care trece frunza de tutun pana sa ajunga „havana” – uscare, fermentare, dubla fermentare, maturare in hangare din lemn de cedru parfumat – fiind naturale, iar fermentarea elimina o mare parte din toxinele continute in frunze. Croirea frunzelor, adica tairea marginilor pentru ca frunza sa aiba un aspect impecabil, elimina in mare parte nicotina, care se acumuleaza chiar pe marginile frunzelor.
Aromele subtile si complexe – minerale, de cedru, de cafea proaspat prajita, ciocolata neagra, florale, piele spaniola, alune – sunt o adevarata placere. De aceea , un trabuc de buna calitate, „hecho totalmente a mano”, adica facut manual, din frunze intregi, trebuie tratat cu respect, exact asa cum tratam o sticla de vin bun, un Cognac sau un Armagnac.
Un trabuc de calitate traieste si, la fel ca si vinul, are nevoie de o perioada de maturare, in liniste, respect si atentie, ca sa atinga un varf de calitate cand aromele sale pot fi savurate din plin.
Trabucurile se compun din trei parti distincte:
– Filler, umplutura – un manunchi, sub forma de acordeon, de frunze din acelasi soi de tutun sau soiuri diferite, care confera taria, corpul fumului
– Binder, intaritura – adica frunza care infasoara umplutura si o fixeaza, conferind fumului atat note aromatice cat si corp
– Wrapper, invelis – adica frunza care da aspectul final al trabucului, care trebuie sa fie de cea mai buna calitate si sa fie impecabila ca aspect. Aceasta ultima frunza de tutun este cea mai scumpa, si este raspunzatoare pentru aroma fina si complexa.
Cele mai bune trabucuri vin, desigur, din Cuba. Insa mai exista o multime de refugiati cubanezi, unii chiar nume mari, cum ar Ramon Cifuentes, Carlos Torano, familia Padron, Nick Perdomo, care au parasit Cuba dupa 1959 si s-au dedicat , in continuare, pasiunii lor, in tari din America Centrala sau Caraibe care i-au adoptat cu bratele deschise. Unii dintre ei fac trabucuri de o caliatate incredibila, cu nimic mai prejos decat cele cubaneze.