Razvan Voiculescu, unul dintre cei mai cunoscuti profesionisti romani ai fotografiei, si Alexandru „Soni” Padureanu, ardeleanul care a facut voga prin „Papa la Soni”, si-au unit pentru o vreme talentele si au pornit la un drum initiatic, ce parcurge principalele zone culinare ale Romaniei. Soni a gatit, Razvan a fotografiat, astfel s-a nascut „Bucataria cu emotii. Album de gastronomie hoinara”, un album ce va fi în curand lansat pe piata. Despre aceasta aventura ne povesteste Razvan Voiculescu, unul dintre putinii fotografi cu competente de food shooting din Romania.
Cum ati ajuns sa strabateti tara cu Soni? E altfel decat viata cu mancaruri de plastic despre care povestesc fotografii de afara?
Soni si cu mine ne stiam de pe la cupele de ski. Am fost la mai multe împreuna. Nu eram prieteni, nici macar nu pot spune ca petreceam împreuna, dar ne stiam, asa ca, atunci cand s-a nascut acest proiect, numele meu i-a aparut relativ natural pe lista. Cat despre plasticele si gelurile întrebuintate în food shooting – asta este deja alta poveste. Am fost si sunt un adept al înfatisarii naturale. Eu lucrez de multa vreme la Qtraz, iar în portofoliul nostru m-am ocupat de mai multi clienti, printre care si JW Marriott, care este un client foarte pretentios cand vine vorba despre poze cu mancare. Ei, cand au deschis în Romania, eu le-am trimis o scrisoare catre agentia centrala de PR, de la Londra, si le-am explicat de ce cred eu ca fotografiile pentru Romania ar trebui sa fie mai altfel, sa intre putin si pe piata emotionala, sa aiba si o parte creativa. Oamenii au reactionat normal: da, nu avem nimic împotriva, trebuie doar sa dovedesti ca se poate face asta. Am facut cateva fotografii, le-am trimis si le-au placut, asa ca am continuat în aceeasi linie. Eu nu folosesc plastic si gel, ci lucruri proaspete. Nu spun ca cei care le folosesc ar gresi cu ceva, dar ei vin cu multe reflectoare, care înseamna calduri de sute de grade, calculeaza, masoara, aleg pozitia perfecta, creeaza culoare, stralucire… nici o mancare nu ar rezista la o asemenea sesiune de cateva – multe – ore. Eu folosesc timpul altfel… E o combinatie între 50% a fi rapid si 50% trick-urile mele. Cand am plecat din Romania, în 1979, nu stiam de lucrurile astea. Am lucrat mult si, cand m-am întors în tara, am venit cu know-how si am decis sa fac lucrurile mai mult prin prisma consumatorului, într-o vreme în care toata lumea dicta „fa asa, schimba asa”.
Emotiile de pe masa si cele din aparat
Cu Soni cum a decurs colaborarea? A cerut ceva anume sau ati avut libertatea sa faceti cum ati dorit?
Cand am pornit proiectul nu stiam mare lucru din ceea ce urma sa facem. Singurul lucru care m-a interesat a fost sa nu se bage nimeni în treaba mea… Bine, daca un profesionist îmi explica ce vrea si cum vrea, si-mi pune argumentele pe masa, e ok. Dar daca nu stie despre ce este vorba, esential pentru mine este sa pot sa-mi fac meseria asa cum stiu. Cu Soni a fost clar: el e cu emotiile pe masa, eu sunt cu cele din aparat. Pentru ca ceea ce am facut nu a fost food shooting, a fost o colectare de emotii, e un album de emotii.
Peste ce fel de oameni ati dat? Sunt prietenosi, suspiciosi, reci, amabili?
Pe unde am ajuns, se vede ca saracia îsi spune cuvantul. Dar asta nu e o problema, problema e cum poti sa-i explici unui om cu 4 sau cu 6 clase ca vrei sa intri la el în casa si sa gatesti, cu ustensilele tale, cu ingredientele tale. Ca vrei sa faci „un album de emotii culinare. Reflexul este „Da’ nu se poate, maica, stai macar sa fac curat”! Ori pe mine tocmai asta ma interesa, sa nu se apuce de curatenie pentru noi, sa deschida usa cu inima. Dup’aia, daca deschideau, se trezeau cu toata echipa de filmare peste ei – pentru ca am avut si o echipa de filmare, am realizat si un scurt metraj, un «making of» al albumului, asa cum am facut pana acum la toate albumele. Si trebuie sa le explicam ca nu, nu suntem de la televiziune, ca nu e o gluma. Am ajuns la un om care avea vreo 11 miei în casa, ca se lasase frigul. Cu chiu cu vai l-am convins sa nu-i scoata. Ei, dupa ce ne instalam si începea si mancarea sa miroasa bine, si îsi mai dadea si Soni drumul la limba, ne împrieteneam de nu ne mai lasau sa plecam. Oamenii sunt calzi, sunt buni, dar sunt foarte saraci. Dorinta mea a fost sa obtin o alta ipostaza a taranului roman, sa arat un taran mai mirat, poate mai comic, dar altfel, alaturi de cainele lui, de un colt de casa, de dealul din fata casei. Mai aproape de viata lui reala, nu de cea aratata turistilor.
„Ospitalitatea exista peste tot”
Deci mai exista proverbiala „ospitalitate romaneasca”?
Pentru cine a calatorit mult, si nu a calatorit la all-inclusive, ci din sat în sat, se stie deja ca ospitalitate exista peste tot, ca arabul, turcul, neamtul nu sunt mai putin ospitalieri. Unii deschid usa mai usor, altii mai greu, unii au obiceiurile lor, din care nu ies… Dar ospitalitatea exista peste tot. Daca vorbim despre America de Sud, si mai ales Brazilia, acolo sunt chiar mult mai ospitalieri decat noi…
Ti-au placut mancarurile lui Soni?
Sunt doua lucruri aici: unul e ca Soni gatea în primul rand pentru gazda, altul e ca atunci cand termina el de gatit, eu eram deja rapus de munca. Am avut ocazia sa gust, dar nu sa mananc de-adevaratelea. Am avut însa ocazia sa observ niste obiceiuri, niste reactii… În Oltenia n-au vrut cu nici un chip sa guste friptura cu gem pe deasupra, asa cum se mai face în Ardeal. În alte parti au refuzat cu îndarjire sa se atinga de branza stropita cu ulei de masline. Spuneau ca uleiul strica mirosul branzei. Suntem conservatori din acest punct de vedere.
FOTO: Razvan Voiculescu